Povestea ceaiului
Imaginaţi-vă o potecă
îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhitectura
sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un
lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie
de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă
metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în
voie. O pictură zen şi un buchet de flori de câmp înveselesc atmosfera. În
vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina
timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pânză
albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul
ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste.
Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre
arhitectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în
tăcere bolurile familiare, o floare de câmp... În depărtare se aude trilul unei
păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate. De-a lungul secolelor, ritualul
s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor,
modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului,
amintea:
Ceaiul este doar atât:
Fierbi apa.
Infuzezi ceaiul,
Şi îl bei…
Asta este tot ce trebuie
să ştii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu