Doi călugări plecaseră
în călătorie. De trei zile nu întâlniseră decât o femeie bătrână în pragul
colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rânced.
Aceasta tsampa modestă le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi
frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tânăr dintre călugări se proteja cum
putea mai bine cu o parte a veşmântului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai
departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost,
nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau
se pierdea departe în munţi. Tânărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea
ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi
zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia
noastră?” Încălcând cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l
întrebe pe călugărul în vârstă, care mergea cu un pas egal:
- Maestre, unde mergem?
- Am ajuns, a răspuns
maestrul.
- Vrei să spui că popasul
e aproape? a insistat tânărul călugăr.
- Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, înspăimântat,
s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare,
piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi,
brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi
fuseseră repetate deseori la mănăstire: „Zenul este un drum care duce… În
fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc
viaţa, oaza, infinitul.”
Trăiesc prezentul,
trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu